Lumea pe care ti-o doreste inima

lumea pe care ti-o doreste inima

Dl. Wayne trecu de mormanele de moloz cenusiu ce-i veneau pana la umar, si iata-l la Magazinul Lumilor. Arata exact asa cum i-l descrisesera prietenii: o baraca mica facuta din scanduri, parti de masini, o bucata de tabla zincata si cateva randuri de caramizi sfarmate, totul spoit cu o vopsea albastra spalacita.

Privi inapoi de-a lungul potecii taiate prin moloz, sa se asigure ca nu fusese urmarit. Isi indesa mai bine pachetul sub brat; apoi, putin speriat de propria-i indrazneala, deschise usa si se strecura inauntru.

— Buna dimineata, zise proprietarul.

Corespundea si el exact descrierii: un batran inalt, cu privirea vicleana, cu ochii ingusti i colturile gurii lasate in jos. Il chema Tompkins. Sedea intr-un balansoar vechi, pe a carui speteaza statea cocotat un papagal albastru cu verde. Mai era inca un scaun in incapere, si o masa. Pe masa – o seringa ruginita.

— Am auzit de pravalia dumneavoastra de la niste prieteni, spuse dl. Wayne.

— Atuncii stii pretul, spuse Tompkins. Ai adus ?

— Da, spuse dl. Wayne, aratand pachetul. dar mai intai as vrea sa intreb ceva…

— Toti vor sa intrebe ceva, zise Tompkins catre papagal, care clipi din ochi. Da-i drumul, intreaba.

— Vreau sa stiu ce se intampla de fapt.

Tompkins ofta:

— Uite ce se intampla. Imi platesti taxa. Iti fac o injectie care te scoate din functiune. Apoi, cu niste chestii pe care le am eu in spatele magazinului, iti eliberez mintea.

Tompkins zambea in timp ce spunea toate acestea, iar enigmaticul  sau papagal parea sa zambeasca si el.

— Ce se intampla dupa aceea ? intreba dl. Wayne.

Mintea ta, libera de trup, va putea sa aleaga dintre nenumarate lumi virtuale de care Pamantul se leapada in fiecare secunda a existentei sale.

Ranjind, Tompkins inceta sa se mai legene in balansoar si incepu sa dea semne de insufletire.

— Da, prietene, desi poate nu te-ai gandit niciodata, din momentul in care Pamantul asta zdrobit s-a nascut din pantecele de foc al Soarelui, a renuntat la lumile sale alternat-probabile. Lumi fara sfarsit, emanand din evenimentele mari si mici: fiecare Alexandru si fiecare amoeba creand lumi, asa cum undele se propaga pe fata lacului, indiferent cat de mare ori cat de mica e piatra pe care-o arunci. Oare nu arunca fiecare lucru o umbra ? Vezi tu, prietene, Pamantul insusi are patru dimensiuni; drept urmare, arunca umbre tridimensionale, proiectii materiale palpabile ale ipostazelor succesive prin care trece clipa de clipa in devenirea sa.

lumi paralele

Milioane, miliarde de Pamanturi ! O infinitate de Pamanturi ! Si mintea ta, eliberata gratie mie, va putea sa aleaga oricare din aceste lumi, si sa traiasca o vreme in ea.

Stingherit, dl. Wayne isi dadea seama ca Tompkins vorbea ca un circar, promitand minunatii care pur si simplu nu pot exista. Da, isi aminti dl.Wayne, i se intamplasera si lui unele lucruri in viata, pe care niciodata nu le-ar fi crezut posibile. Niciodata ! Asa ca, poate, minunile de care vorbeste Tompkins vor fi si ele posibile.

Dl. Wayne zise:

— Mi-au spus prietenii ca…

— Ca sunt un escroc clasa-ntai ? intreba Tompkins.

— Unii asta or fi vrut sa dea de inteles, spuse dl. Wayne precaut. Dar eu incerc sa judec cu mintea mea. Au mai zis ca…

— Stiu eu ce-au mai zis prietenii astia cu mintea lor murdara. Ti-au vorbit de satisfacerea dorintelor. Despre asta vrei s-auzi ?

— Da, zise dl.Wayne. Mi-au spus ca orice imi doresc… orice vreau…

— Exact, spuse Tompkins. Nici nu poate fi altfel. Ai de ales intre o infinitate de lumi. Mintea ta alege, dar e ghidata numai de dorinta. Dorinta ta cea mai adanca este singurul lucru care conteaza. Daca ai nutrit vreodata gandul secret de a ucide…

— O, nu, niciodata, niciodata ! striga dl. Wayne.

— …atunci vei merge intr-o lume unde poti ucide, unde te poti tavali in sange, unde poti sa-l intreci pe Sade sau pe Cezar, sau pe cine ti-o fi idolul. Ori, vrei cumva putere ? Atunci vei alege o lume in care tu vei fi Dumnezeu, de fapt si de drept. Sau poate un moloh insetat de sange, sau poate un preaintelept Buddha.

— Ma-ndoiesc ca eu…

— Mai sunt si alte dorinte, spuse Tompkins. Cerul si iadul. Orgii, betie, amor, glorie – tot ce vrei.

— Nemaipomenit ! zise dl. Wayne.

schrot

—Da, aproba Tompkins. Desigur, lista mea nu epuizeaza toate posibilitatile, toate combinatiile si permutarile de dorinte. In fond, ti-ai putea dori o viata simpla, domoala, pastorala, pe vreo insula din Marile Sudului, printre bastinasii edenici.

— Asta mi s-ar potrivi mai bine, spuse dl. Wayne, razand putin rusinat.

— Dar cine stie ? intreba Tompkins. Nici chiar tu singur nu poti sa-ti cunosti adevaratele dorinte. Te-ar putea duce chiar si la moarte.

— Se intampla des ? intreba dl. Wayne nelinistit.

— Din cand in cand.

— N-as vrea sa mor, spuse dl. Wayne.

— Greu ajungi sa ti se-ntample asa ceva, zise Tompkins, privind la pachetul din mainile lui Wayne.

— Daca spuneti asa… Dar cum sa stiu eu ca totul se petrece aievea ? Taxa dumneavoastra e foarte mare, practic e tot ce am. Si, dupa cate imi dau seama, imi dati un drog care ma face sa visez. tot avutul meu, si-n schimb – o doza de heroina si-o droaie de cuvinte frumoase !

Tompkins surase linistitor:

— Experienta n-are nimic dea face cu drogurile. Si nici cu senzatia de vis.

— Daca e adevarata, spuse dl. Wayne usor iritat, de ce nu pot sa raman in lumea dorintei mele pentru totdeauna ?

— La asta lucrez acuma, spuse Tompkins. Iata de ce e taxa asa ridicata: ca sa am materiale, sa pot experimenta. Incerc sa gasesc un mijloc de a face trecerea definitiva. Pana acum n-am reusit sa slabesc firul care-l leaga pe omde propriul sau Pamant –  si care-l trage inapoi. Nici chiar cele mai sacre mistere n-auputut rupe acest fir, in afara doar de moarte. Dar am eu sperantele mele.

— Ar fi ceva intr-adevar maret sa reusiti, zise dl. Wayne politicos.

— Da, ar fi ! striga Tompkins, intr-un brusc acces de pasiune. Caci atunci pravalia asta prapadita s-ar transforma intr-o trapa de evadare ! Si totul ar fi pe gratis, pe gratis pentru toata lumea ! Fiecare s-ar duce pe Pamantul dorintelor sale, Pamantul care i se potriveste, lasand locul asta blestemat prada viermilor si sobolanilor…

vis-iluzie

Tompkins se intrerupse la mijlocul frazei si relua cu un calm glacial:

— Dar ma tem ca prea-mi dau drumul la gura. Nu pot inca sa ofer o evadare definitiva de pe Pamant: nu una care sa fie altceva decat moartea. Poate ca nu voi putea niciodata. Deocamdata tot ce pot sa-ti ofer este o vacanta, o schimbare, gustul unei alte lumi si o privire asupra propriilor tale dorinte. Imi stii taxa. Am sa ti-o inapoiez daca experienta nu te va multumi.

— Asta-i frumos din partea dumneavoastra, spuse dl. Wayne cu deplina seriozitate. Dar mai e si celalalt aspect despre care mi-au vorbit prietenii. Cei zece ani din viata.

— Aici nu se poate face nimic, zise Tompkins, nu pot fi inapoiati.Experienta provoaca o suprasolicitare colosala a sistemului nervos, si viata este scurtata in consecinta. Este unul dintre motivele pentru care asa-zisul nostru guvern a declarat ilegale experientele mele.

— Da, dar n-au strans surubul prea tare, spuse dl. Wayne.

— Nu. Oficial, experientele mele sunt considerate o escrocherie periculoasa. Dar oficialii sunt si ei oameni, nu ? Le-ar placea si lor, ca la toata lumea, sa paraseasca Pamantul asta.

— Pretul, medita dl. Wayne, strangandu-si la piept pachetul. Si zece ani din viata ! Pentru satsfacerea dorintelor mele ascunse… Zau, trebuie sa ma mai gandesc.

— Gandeste-te, zise Tompkins indiferent.

*

Tot drumul spre casa, dl. Wayne se gandi. Cand trenul ajunse la Port Washington, in Long Island, inca se mai gandea. Si, in timp ce-si conducea masina de la gara spre casa, se gandea tot la faţa batrana si vicleana a lui Tompkins, la lumile posibile si la implinirea dorintelor.

Dar cand pasi pragul casei, trebui sa lase afara toate aceste ganduri. Janet, sotia sa, il astepta ca sa vorbeasca el raspicat cu servitoarea, care bause din nou. Fiul sau, Tommy, avea nevoie de ajutor pentru o barca ce urma sa fie lansata la apa chiar maine. Iar fetita voia sa-i povesteasca despre ce-a facut la gradinita.

Dl. Wayne vorbi frumos dar ferm cu servitoarea. Il ajuta pe Tommy sa mai dea un strat de bonz pe fundul barcii si asculta aventurile lui Peggy pe terenul de joaca.

Mai tarziu, dupa ce copiii se culcasera iar el si cu Janet ramasera singuri in salon, ea-l intreba daca i s-a intamplat ceva rau.

— Ceva rau ?

— Am impresia ca te framanta ceva, spuse Janet. Ai avut o zi rea la birou ?

— Ei, treburile obisnuite…

Desigur ca nu-i va spune lui Janet, si nici altcuiva, ca-si luase o zi libera ca sa se duca la Tompkins si la pravalia lui traznita. Nici nu va vorbi vreodata despre dreptul fiecarui om de a-si implini, o data-n viata, cele mai ascunse dorinte. Janet, cu judecata ei sanatoasa, n-ar intelege asta niciodata.

Urmeaza apoi, la birou, zile extrem de agitate. Pe Wall Street domnea o usoara panica privitoare la evenimentele din orientul Mijlociu, cu consecinte asupra actiunilor la bursa. Dl. Wayne se puse pe treaba. Incerca sa nu se mai gandeasca la implinirea dorintelor cu pretul intregii sale averi si cu zece ani din viata pierduti pentru totdeauna. Era o tampenie ! Batranul Tompkins trebuie sa fie nebun !

lumea pe care_

La sfarsit de saptamana mergea cu Tommy, cu barca in larg. Batrana lor barca se tinea inca foarte bine, nu lua apa deloc. Tommy isi dorea o noua pereche de panze, dar dl. Wayne se opuse categoric. Poate la anul, daca piata va fi mai buna. Deocamdata trebuie sa se descurce cu ce are.

In cate-o seara, dupa ce adormeau copiii, el si cu Janet ieseau cu barca in larg. Peste apele Atlanticului, in Long Island Soud, se lasa linistea si racoarea. Barca aluneca tacuta pe langa cliitul luminos al baizelor, spre luna rotunda si galbena.

— Stiu ca ai ceva pe suflet, zise Janet.

— Draga, te rog !

— Imi ascunzi ceva ?

— Nimic !

— Esti sigur ? Esti absolut sigur ?

— Absolut sigur.

— Atunci cuprinde-ma pe dupa umeri. Asa…

Si barca luneca in voia ei o vreme, dusa de curent.

Dorinta si implinire… Dar veni toamna si barca trebui pusa la adapost.Cursurile la bursa se stabilizara, dar Peggy se imbolnavi de pojar. Tommy voia sa stie ce diferenta este intre bombele obisnuite, bombele atomice, bombele cu hidrogen, bombele cu cobalt si toate celelalte feluri de bombe de car erau pline ziarele. Dl. Wayne il lamuri cum se pricepu. Si servitoarea pleca pe neasteptate.

Cu dorintele secrete totul era in regula.Poate ca ar fi dorit sa ucida pe cineva, sau sa traiasca pe vreo insula in Marile Sudului. Dar avea responsabilitati pe care nu le putea neglija. Avea doi copii de crescut si o sotie mai buna decat merita.

Poate mai incolo, pe la Craciun…

*

— Ei ! zise Tompkins. Te simti bine ?

— Da, foarte bine, zise dl. Wayne. Se ridica depe scaun si se freca la frunte.

— Vrei sa-ti dau taxa inapoi ? intreba Tompkins.

— Nu. Sunt foarte multumit de experienta.

— Totdeauna-i asa, zise Tompkins, tragand complice cu ochiul catre papagal. Ia spune, tu cu ce te-ai distrat ?

— O lume din trecutul apropiat, spuse dl. Wayne.

— O multime-s asa. Si ce-ai aflat despre dorintele tale ascunse ? Ce-a fost, crima ? Sau insula din Marile Sudului ?

— N-as vrea sa discut despre asta, spuse dl. Wayne politicos dar ferm.

Dl. Wayne desfacu pachetul si puse continutul pe masa. Pachetul continea o pereche de cizme cazone, un cutit, doua colace de sarma de cupru si trei cutii mici cu conserve de carne.

Ochii lui Tompkins sclipira un moment:

— Foarte bine, spuse. Multumesc.

— La revedere, spuse dl. Wayne. Eu va multumesc.

*

Dl. Wayne iesi din pravalie si-o lua grabit pe poteca taiata prin moloz. Dincolo de ea, cat vedeai cu ochii, se asterneau campuri intinse de moloz, cenusiu si cafeniu si negru.

lumea pe care ti-o doreste_

Intinse de jur-imprejur, pana la limita fiecarui orizont, aceste campuri se formasera din ramasitele contorsionate ale oraselor, din ramasitele carbonizate ale copacilor si din acea cenusa alba si fina care fusese candva carne si os omenesc.

— Ei, isi spuse dl. Wayne, cel putin sa nu zicem ca n-am aratat ce putem.

Aceasta experienta din trecutul sau il costase tot avutul lui, plus zece ani aruncati de buna voie pe apa sambetei. Sa fi fost vis ? Chiar si asa, si tot a meritat ! Dar acum trebuie sa lase deoparte orice gand la janet si la copii. Era ceva definitiv incheiat, doar daca Tompkins n-avea sa-si puna la punct experientele. Acum trebuia sa se gandeasca la propria-i supravietuire.

Cu ajutorul micului contor Geiger de la mana isi gasi o carare printre mormanele de moloz radioactive. Numai de-ar ajunge inapoi la adapost inainte de lasarea intunericului, inainte de a iesi sobolanii. Si daca nu se grabeste, mai pierde si ratia de cartofi pentru seara.

Robert Sheckley, Lumea pe care ti-o doreste inima (adaptare)

 

Orașele

01-Orasele-viitorului

Mașina umbla peste tot, fara ragaz. Vantul apleca antenele, soarele ingalbenea frunzele copacilor, scorojea vopseaua obloanelor, timpul lasa riduri pe feţele oamenilor si adormea Orașul. iar Mașina umbla, eterna. Strabatea zi de zi, noapte de noapte, strazile largi si uscate, ii interoga pe rarii trecatori:  „Cine sunteti ? Numele ? Adresa ? Ce faceti aici la ora asta ?”

Ii saluta pe localnici. Se strecura in case, tacuta, inobservabila, si cotrobaia. Pazea si apara Orasul. Dezinfecta cu minutiozitate si distrugea cu forta fatalitatii tot ce nu tinea de Oraș. Cutreiera si cauta intre gliile de iarba si printre castanii linistiti, prin curtile racoroase si prin micile fortarete umede si inchise, cauta spionii veniti din alte orase, strainii.

D-l Ferrier sedea pe peluza din fața casei fara sa se gandeasca la nimic. Din casa, din toate casele, se auzeau zgomote stranii. O muzica dulceaga si lenta, labartata, gretoasa. Dupa-amiaza, d-l Ferrier fugea de internet si de ecrane. Aici, sunetul nu ajungea decat amortizat de zidurile groase, dar nu se stingea de tot, impregna aerul cu un miros persistent.

D-l Ferrier vazu venind un om pe care nu-l cunostea. Era ceva rar.

— Buna ziua, spuse necunoscutul.

— Buna ziua, spuse d-l Ferrier cu o voce ragusita. De mult nu mai spusese asa ceva. Intinse un deget spre om

— Nu locuiti in acest cartier. Nu va cunosc.

— Nu-s  de aici din oras.

Tacere.

orasele_1

— Aha. Sunteti strain.

— Nu chiar. Orasul meu nu e asa departe. Vorbesc si eu aceeasi limba ca si dumneavostra. Locuim in aceeasi țara.

— Ce-i aceea țara, spuse sententios d-l Ferrier, daca nu isorie antica. Existau pe vremuri țari si imperii. Dar acum traim in epoca Oraselor. Nu sunteti spion, sper…

— Nu cred. Ma plimb pur si simplu. Pe drumuri. Stiati ca sosele dintre Orase sunt in stare foarte proasta ?

— Nu ma miră.

— Si ca altadata circulau pe ele mii si mii de oameni si masini rapide ?

— Altadata.

— Am vrut sa fac si eu la fel. Am vrut sa cunosc alte Orase, alte locuri. Dar nu orasele sunt cele mai interesante. Cele mai pasionante sunt orele si zilele de mers intre Orase. Ati calcat vreodata pe iarba ? Ati vazut furnicile misunand si lacustele sarindu-va pe sub talpa ?

— Nu… nu stiu.

— Toate Orasele-s la fel. Aceleasi stradute caldute, marginite de aceiasi pomisori uscati si piperniciti, iar pe acoperisuri creste peste tot aceeasi flora metalica de antene. Peste tot – aceeasi Masina insarcinata sa vaneze tot ce-i strain. Chiar si locuitorii se aseamana. Aici aveti Masina ?

— Desigur. E absolut necesar. Suntem foarte mandri de Masina noastra. Nimic nu-i scapa. Ar trebui sa va grabiti sa plecati. Poate ca-i si prea tarziu.

— Dar nu fac nimic rau.

— Sunteti strain ? (Buzele d-lui Ferrier se strambasera.) Nu cred ca-i veti scapa. Este extrem de perfectionata. Cunoaste toti locuitorii dupa nume. Nu se poate insela. Are o memorie uluitoare. Cand intalneste pe cineva, stie imediat daca este prieten sau… strain.

—Si nu vi se pare periculos ?

— Periculos ? Numai pentru straini.

— Si daca se inseala ? Daca intr-o zi v-ar confunda cu un strain ?

— M-ar executa pe loc. Dar nu se poate insela.

— La revedere. Ma bucur c-am putut sta o clipa de vorba.

— Si eu. Noroc. „De ce i-oi fi urat noroc, se gandi d-l Ferrier. Nu poate sa-i scape. Nu poate. N-are nici o sansa”.

Inchise ochii pe jumatate.

Ma intreb ce voia sa spuna cu  „intre Orase”. Nu exista nimic intre Orase. Poate, de pe vreo colina, poti vedea stralucind pe toata intinderea orizontului orasele, si poti zari domurile rosietece si lucitoare si, poate, vreo raza de lumina cazand oblic sa-ti dezvaluie si reflexele metalice ale Masinilor care cutreiera peste tot, in locul politiei si-i cauta pe spioni ?

Poate fi chiar frumos.

Vazu un punct luminos osciland pe peretele din fața. Masina aparu din strada cea maiapropiata. Il trecu un fior. Daca ar uita de existenta mea ? Daca s-ar insela ? Dac n-ar sti ca sunt cetatean al orasului ?

 

Kuratas-001-PIC-1421673572030_large

Masina il examina. Transpiratia se prelinse spre ochii d-lui Ferrier in timp ce-l masura.

„Daca m-ar lua drept un strain ?”

— Buna ziua, d-le Ferrier, zise ea.

— Buna ziua.

Pumnii i se desclestasera, iar unghiile ii lasasera ure albe in palmele roz.

—Va fi timp frumos asta-seara, d-le Ferrier, spuse Masina.

— Sigur, spuse el.

— Caut un strain, un spion, spuse Masina. Stiu ca se afla in Oras. Chiar acum a trecut pe aici. Nu l-ati vazut cumva ?

— L-am vazut. L-am vazut. Am si stat de vorba catva timp.

— E dreptul dumneavostra. Unde s-a dus ?

— E datoria dumneavostra sa stiti. Ezita, apoi se uita la Masina, intinse repede bratul spre capatul strazii si spuse:

— A plecat. Pe-acolo.

— Va multumesc foarte mult pentru ajutor, d-le Ferrier, spuse Masina. S-aveti parte de recunostinta Orasului. Fiti linistit. N-o sa scape.

Se indeparta tropaind marunt, scrasnind din roti, in timp ce bratele-i articulate se intindeau si se repliau cu precizie, suple.

— Tradarea. Oare asta nu se numeste tradare ? isi zise d-l Ferrier, zambind fortat. Nu trebuie sa gandim in felul asta. Poti zice ca tradezi un strain daca-l predai unei Masini puse sa te apere, pe tine si Orasul tau ? Un strain. Masina si Orasul meu.

Cobari privirea spre gazonul tuns. auzi nisipul scrasnind atunci cand Masina se intoarse si frana. Un viraj. La dreapta. Iar la dreapta. Turul cvartalului de case. Oare vine inapoi aici ?

— S-ai fi scapat ? Asa ceva nu-i posibil. Ar fi  groaznic. N-a fi aparati cum trebuie.

Auzi niste foșnete slabe. Un sunet absolut straniu, necunoscut, firav. Un zumzet de insecta acoperind scrasnetul surd al Masinii, zgaraind linistea cu atingeri trecatoare. Pasi de om.

Se intorc pe aici. Numai sa… numai sa nu se intample chiar aici, pe strada, in fața mea.

batran-parc

Strada era prea curata si prea luminoasa. Copacii erau prea ingrijiti si frunzele bine lustruite.

Zgomotele incetara. Se oprisera putin dupa colt. Nu se vedeau, dar d-l Ferrier auzea intrebarile seci ale Masinii si hârșâitul derutant al picioarelor strainului pe ciment.

— Numele dumneavoastra ? Sunteti strain ? Ce cautati in acest Oras ?

— Nimic. Ma plimb. Eram in trecere.

— Nu aveti asadar un Oras ? Sunteti vagabond ?

— Nu. Am si eu Orasul meu, dincolo de coline. Dar n-am vrut sa mai stau acolo. Credeam ca aici e altfel.

— Nu stiati ca intrarea in acest Oras e interzisa ?

— Stiam. Am citit pancartele:  Accesul strainilor interzis !

— Mai e ceva, spuse Masina.

— Stiu.

D-l Ferrier auzi un firicel de voce abia soptit. Se va pedepsi… se va pedepsi cu moartea.

— Mai aveti ceva de declarat ?

— Stai putin. Sunteti o Masina automata ?

— Sunt o Masina automata.

— Nimeni nu va comanda ?

— Nimeni.

— Nici un om nu vorbeste prin vocea dumneavostra si nimeni nu asculta cu urechile dumneavoastra ?

— Nimeni.

— Nimeni nu va poate opri, nu va poate transforma ?

— Nu. Eu apara acest Oras. Sunt nemuritoare. cine sa vrea sa ma opreasca, daca nu dusmanii ?

— Atunci nu mai am nimic de spus. E prea tarziu.

— Bine. Sunteti gata ?

Tacere. Macar daca ar veni vreo adiere de vant care sa faca obloanele sa scârțâie sau frunzee sa foșneasca, ofta d-l Frrier.

— Cred ca-s gata.

D-l ferrier auzi rafala. Isi imagina limba de foc, cenusa aspirata, suflata, imprastiata in aer. Nu era nimic infricosator in asta.

— Curat, spuse el. (I se uscase limba in gura). El e de vina. Asta-i treabă, sa-ti parasesti Orasul, sa intri singur in gura lupului ? Pacat, isi zise, era baiat bun. Dar asa-i trebuie. Un spion. De unde sa stii ca nu-i spion…  Sau mai rau, un vagabond.

Masina trecu prin fața lui, grabita.

— Buna ziua, d-le Ferrier, spuse ea.

— Buna ziua, raspunse el automat. Se gandea: „Nu trebuie sa-mi para rau. Nu se putea sfarsi altfel. Ridicol. Ridicol…”

orasele_

Lua paharul de pe masa si privi fix la cubul de gheata care se invartea inauntru. O aschie stralucitoare, irizata de soare, si care nu se mai oprea. Se va topi inainte de a se opri.  Asemeni cuiva care ar cutreiera soselele lasate in parasire, fara a avea nici Oras, nici casa.

O strafulgerare si un suflu fierbine trecura peste Oras.

— O bomba, spuse cu glas tare d-l ferrier. O bomba. Ce-i drept, e razboi. Dar de cativa ani nu se mai intamplase nimic. E un razboi facut sa dureze la nesfarsit. Fara fum. Fara flacari.

— Cred ca nu ne-au nimerit, spuse el. Sa asteptam bomba urmatoare, peste vreo zece ani (ofta). Tintesc intotdeauna domul. Spera sa distruga creierul Orasului. Se pare inauntrul domului exista un supercomputer. O memorie uriasa. Colosala memorie electronica a Masinii. Toate numele, vârstele, toate formele, mirosurile, dimensiunile, fizionomiile locuitorilor din Oras. Intregul Oras inregistrat, gravat, impietrit in moleculele si cristalele de fier aliniate magnetic. Secretul absolut. Un razboi intre Orase purtat de Masini.

Mangaie cu privirea rotunjimea dulce a domului.

— Nimeni, nimeni, de ani de zile, de o suta de ani, n-a mai patruns acolo. oare de cat timp isi traiesc aceste domuri viata lor secreta ? O generatie ? Trei generatii ? Dintotdeauna. Ma intreb daca… daca si noi trimitem bombe si daca si noi tintim domurile. si daca se intampla vreodata ca Orasele sa fie distruse si daca mai raman supravietuitori fara Oras, fara Masina protectoare. Trebuie sa fie groaznic.

In dimineata urmatoare isi lua repede micul dejun. Locuia singur. In timp ce-si golea ceasca, auzi niste zgomote si tipete dinspre casa vecina. Apoi liniste. Vazu Masina furisandu-se afara printr-o fereastra deschisa.

— Ciudat, spuse el.

Isi dadu dintr-o data seama cat de departe, cat de straini ii erau vecinii. Niste necunoscuti. Mai indepartati si mai inacesibili decat omul din celalalt Oras. Iesi si se instala pe pajiste. Deslusi scrasnetul Masinii. Vocea metal il interpela.

— Afara !

Se ridica. Se intoarse spre ochii rosii, imobili.

— Afara ! Cu d-voastra vorbesc.

— Cu mine ? spuse d-l Ferrier, nevenindu-i sa creada.

— Da. Cu d-voastra. Mai repede !

Iesi. Se opri in mijlocul strazii, cu masina in fața lui.

— Cum va numiti ?

— Ferrier. Ma cunoasteti doar…

— Nu va cunosc. Sunteti strain.

— Locuiesc in acest Oras.

Isi franse mainile.

kuratas

— M-ati salutat ieri, ca si in toate celelalte zile. Sunt locuitor al Orasului. Numele meu e inscris acolo.

Arata cu degetul spre dom.

— Nu cunosc pe nimeni cu numele de Ferrier.

— Imposibil. (Unghiile lasau urme rosii in palmele foarte albe.) Locuiesc in aceasta casa.

— Daca ati locui v-as cunoaste.

— Va jur. Stati putin. Cine locuieste in casa asta ? Spuneti-mi cine locuieste in casa asta ? Asteptara un moment.

— Nimeni. Casa aceasta e goala, parasita. Nu-mi aintesc sa fi locuit cineva vreodata.

— Ati uitat,  ati uitat !

Il ineca plansul.

—Eu nu pot uita. Eu nu pot gresi.

Ii veni o idee.

— Spuneti-mi cine locuieste pe aceasta strada. Pe toata strada. Numele lor.

— Nmeni. Nimeni n-a locuit niciodata pe aceasta strada.

— Si Orasul, tot Orasul, striga d-lFerrier. Intelese dintr-o data zgomotul si strigatele neobisnuite auzite de dimineata din casa vecina.

— Nimeni nu locuieste in acest Oras. Orasul e pustiu. Gol. Nu posed nici o informatie referitoare la vreo persoana care ar locui aici. Nu sunt decat straini. Nu aveti Oras ? intreba Masina.

—Ăsta-i, spuse d-l Ferrier. Vocea-i era slaba, franta.

— Nu stiati ca accesul e interzis ?

— Nu, spuse d-l Ferrier, nu, din moment ce aici locuiesc.

Buza de jos ii iesi in afara ca si cum ar fi fost pe punctul sa izbucneasca in plans.

— Mai aveti ceva de spus ?

— Pot sa va mai cer inca… o informatie ?

— Desigur, spuse Masina. Nu ne grabim.

— A cazut o bomba ieri seara ?

— Exact.

— Ce fel de bomba era ?

— O bomba magnetica. Nu s-au produs stricaciuni.

Inteleg, isi spuse d-l Ferrier.  Inteleg… Si se gandi la toate cip-urile, la datele de stare civila – goale, sterse. O bomba magnetica. Masina amnezica. Straini cu totii in propriul Oras. Logic. Normal. Sters, uitat acolo. Mort aici.

— Asta-i tot ce doreati sa stiti ? intreba Masina.

— Da, spuse d-l Ferrier. Nu-i pot spune c-a uitat. Nu poate sa ma creada. O Masina nu poate gresi.

— O sa aveti grija de casa, nu-i asa ?

— Sunteti gata ?

— Cred ca sunt.

Buzele-i tremurau.

O rafala. O limba de foc. Cenusa aspirata, suflata si imprastiata in aer plutind si cazand peste orasul ramas pustiu pentru un milion de ani.

REGINALD GULLIVER: ERUNTICA

ERUNTICA

Introducere

Fara indoiala, pentru istoricii viitorului doua explozii complementare majore vor sta la baza oricarui model al societatii noastre. Consumatorii iau contact cu avalansa de produse intelectuale, continuu deversata pe piata, prin coincidente intamplatoare, identice cu cele ce controleaza ciocnirile moleculelor unui gaz: de mult timp, multimea acestor produse a devenit de necuprins. Nicaieri nefiind mai usor sa te pierzi decat intr-o multime, impresarii culturii, publicand tot ceea ce le dau autorii, persista in preafericita dar gresita convingere ca nimic din ceea ce e de valoare nu se mai pierde. Expertii, eliminand din campul lor vizual tot ce se afla in afara specialitatii proprii, considera demne de atentie numai unele carti. Aceasta eliminare este reflexul defensiv al oricarui expert: daca ar fi mai putin exigent, s-ar ineca intr-un ocean de hartie. In consecinta, orice noutate care sfideaza canoanele clasificarilor e amenintata cu o lipsa de statut echivalenta cu moartea civila. O nebunie ar putea duce la un astfel de rezultat, dar ar fi o nebunie cu metode precise; la fel, o perfidie pseudologica, dar nu indeajuns de perfida, nemaifiind comerciala.

Cartea pe care o prezint se afla in no man’s land.

O atare curiozitate ar putea fi trecuta cu vederea, atat din bun simt cat si din neatentie, insa, invingand lentoarea plictisitoare a textului, stralucirea unui spirit eretic ne retine calea. Acest titlu e inregistrat la eticheta fictiune speculativa, zona devenita de un timp incoace locul de acumulare a tot soiul de ciudatenii neispravite, refuzate in cercuri mai inalte. Daca astazi Platon ar publica Republica sau Darwin Originea speciilor, ambele lucrari ar putea sa poarte eticheta „fantasy”, drept care ar fi citite de toti si apreciate de nimeni; odata intrate sub incidenta unei exprimari senzationale, n-ar mai juca nici un rol in vehicularea ideilor.

Tematica acestei carti o constituie bacteriile, dar nici un bacteriolog n-o va lua in serios. Stabileste o lingvistica in stare sa faca parul maciuca oricarui lingvist. Ajunge la o viitorologie care o contrazice pe cea practicata de exponentii profesionisti ai viitorologiei. Iata de ce, respinsa de toate disciplinele stiintifice, trebuie sa ajunga si sa ramana la nivelul fictiunii speculative, neputand nici macar conta pe cititori, pentru ca nu ofera nimic din ceea ce satisface setea de aventura.

Nu ma aflu in situatia de a judeca adecvat Eruntica; dar, in ce o priveste, nici nu cred sa existe un scriitor de prefete competent. Il voi inlocui usor; cine poate sti cat adevar se ascunde in spatele unei asemenea indrazneli ? La prima vedere, cu toate ca nu e decat o suma de absurditati, cartea pare un tratat stiintific. Nefiind fictiune artistica, nu are pretentii de opera literara. Daca descrie cumva adevarul, acest adevar dezminte practic intreaga cunoastere contemporana. Daca minte, o face in proportii monstruoase.

bacterii 1

Dupa cum explica autorul, eruntica (die Eruntizitãtslehre, eruntica, eruntiquie – numele provine din latinescul erunt,  „vor fi”, persoana a treia plural a indicativului viitor al verbului esse) nu este destinata a fi o forma de prognoza sau viitorologie. Eruntica nu se poate invata, deoarece nimeni nu cunoaste principiile care o guverneaza. Nu poate fi folosita pentru a prevedea tot ceea ce stim. Nu este  „cunoastere ezoterica”, precum astrologia ori dianetica, nu este nici ortodoxism stiintific natural. Ne ocupam de ceva condamnat sa fie un  „exilat al tuturor lumilor”.

In primul capitol, R. Gulliver se prezinta el insusi drept un filosof-diletant si un bacteriolog amator care, intr-o buna zi, acum optsprezece ani, s-a hotarat sa le invete pe bacterii limba engleza. Impulsul a avut o natura accidentala; in ziua respectiva scotea din termostat niste vase Petri, containerele acelea subtiri de sticla in care bacteriile in vitro sunt crescute pe geloza sau agar. Pana in momentul acela, dupa spusele sale, se ocupase doar superficial de bacteriologie, care reprezentase pentru el un fel de hobby, fara nici o pretentie sau speranta de a descoperi ceva nou. Recunoaste ca pur si simplu ii placea sa observe cresterea microorganismelor pe patul lor de agar; se minuna de  „inteligenta” invizibilelor  „plantute” ce alcatuiau pe suprafata delicata colonii de marimea unei maciulii de ac. Pentru a studia eficacitatea agentilor antibacterieni, depunea pe agar, cu o pipeta ori cu o spatula, cantitati mari de asemenea agenti. In cazul in care actionau, agarul ramanea neacoperit de haina bacteriana. La fel cum procedeaza uneori laborantii, R. Gulliver inmuia un tampon de bumbac in antibiotic si scria cu el, pe suprafata neteda a agarului,  „YES”. A doua zi inscriptia devenea vizibila, deoarece inmultirea continua a bacteriilor ocupa cu tuberculii coloniei tot agarul, minus semnele lasate de bumbacul folosit drept stilou. Atunci s-a gandit prima oara ca acest proces ar putea fi  „inversat”.

Inscriptia era vizibila, fiind lipsita de bacterii. Dar, daca microbii s-ar grupa ei insisi in litere, ar scrie, si astfel s-ar putea folosi de un limbaj. Ideea era in acelasi timp si tentanta si, recunoaste, total lipsita de sens. In fond, el scrisese cuvantul  „yes” iar bacteriile doar  „dezvaluisera” inscriptia, intrucat erau incapabile sa se inmulteasca in interiorul ei. De atunci incolo insa ideea nu i-a mai dat pace. In a opta zi s-a apucat de lucru.

Bacteriile sunt suta la suta neganditoare si, mai mult ca sigur, neintelegatoare. In virtutea pozitiei lor in Natura, sunt insa chimisti excelenti. Cu sute de milioane de ani in urma, agentii patogeni au invatat cum sa depaseasca barierele organismului si fortele de protectie ale animalelor. Lucru firesc, daca ne gandim ca veacuri intregi n-au facut nimic altceva, asa incat, cu toate ca mijloacele folosite erau oarbe, au avut destul timp pentru a pune la grea incercare zidurile de proteine ce apara organismele mari. Inca din momentul aparitiei omului l-au atacat si pe el; in decursul celor zece pana la douzeci de mii de ani de existenta a civilizatiei, au provocat boli in urma carora au rezultat epidemii notorii si, la momente diferite, moartea a populatii intregi.

bacterii 2

Acum mai putin de un secol, omul a contraatacat in forta, aruncand asupra bacteriilor o armata proprie: otravuri sintetice selective, care lovesc procesele lor vitale. In aceasta extrem de scurta perioada, omul a sintetizat peste 48 000 de arme chimice destinate sa loveasca in cele mai delicate puncte ale metabolismului, cresterii si reproducerii bacteriilor. A facut-o in speranta de a eradica germenii de pe suprafata pamantului, dar curand a constatat cu uimire (pe parcursul cercetarii cresterii microbilor numiti epidemici) ca nu izbutise sa lichideze nici macar o singura boala. Bacteriile se dovedeau un inamic mai bine inzestrat decat socotisera creatorii chimioterapiei selective. Indiferent ce noi produse ale retortei folosea omul, bacteriile, cazand in hecatombe in aceasta (s-ar parea) lupta inegala, isi adaptau prompt otravurile ori se adaptau la otravuri si isi dezvoltau o noua rezistenta.

Stiinta nu stie exact cum reusesc acest lucru, iar ceea ce stie e extrem de nesigur. Cu siguranta, bacteriile nu au cunostinte teoretice in domeniile chimiei sau imunologiei. Sunt incapabile sa elaboreze teste experimentale sau decizii strategice; nu sunt in masura sa cunoasca ce va indrepta maine omul asupra lor. Indiferent de tacticile la care recurg la nevoie bacteriile, e cert ca ele actioneaza inconstient, asemeni unor agregate chimice microscopice. Rezistenta noilor generatii e datorata unor mutatii mostenite, in esenta intamplatoare. Daca omul ar fi implicat, am obtine (mai mult sau mai putin) urmatoarea imagine:  un dusman necunoscut, ce poseda cunostinte necunoscute noua, pregateste agenti mortali necunoscuti si elibereaza asupra oamenilor o enorma cantitate de asemenea agenti, in vreme ce noi, murind cu miile, hotaram  – in cautarea febrila a unui antitod –  sa tragem la sorti pagini rupte dintr-o enciclopedie de chimie. Vom gasi, poate, pe una din ele, formula unei substante salvatoare-de-vieti. E de presupus ca o rasa care incearca sa inlature o amenintare mortala recurgand la o astfel de metoda va fi exterminata inca inainte de aparitia lozului castigator.

virusi 1

Si totusi, aplicata la bacterii, metoda de mai sus functioneaza fara gres. Este in afara oricarei discutii ideea ca, providential, codul lor genetic ar fi putut contine ereditar toate structurile posibile ale substantelor chimice daunatoare ce pot fi sintetizate. aceste structuri sunt mai numeroase decat stelele si atomii din univers. Mai mult, extrem de saracul aparat ereditar al bacteriilor nu poate cuprinde nici macar informatia despre cele 48 000 de sbstante folosite pana acum de om in lupta impotriva germenilor. Un fapt e, asadar, incontestabil: cunostintele chimice ale bacteriilor, cu toate ca sunt pur  „practice”, continua sa depaseasca impunatoarea cunoastere teoretica a omului…

Asa stand lucrurile si deoarece bacteriile dispun de o asemenea versatilitate, de ce n-ar putea fi folosita aceasta in scopuri complet noi ? Privind obiectiv intrebarea, e limpede ca a scrie cateva cuvinte in engleza este o problema mult mai simpla decat aceea de a pregati nenumarate variante de aparare impotriva nenumaratelor tipuri de otravuri si veninri. Intr-adevar, in spatele acestor otravuri se afla colosul stiintei moderne  – biblioteci, laboratoare, savanti si computerele lor -, dar toata aceasta forta nu e suficienta impotriva invizibilelor  „plantute”. Asa incat singura problema este cum sa determini bacteriile sa invete engleza sau cum sa transformi o comanda verbala intr-o conditie de supravietuire. Trebuie construita o situatie cu doua, si numai doua, posibilitati: ori sa invete scrierea, ori sa moara.

R. Gulliver afirma ca, in principiu, un stafilococ auriu sau un bacil de colon (Escherichia coli) pot fi invatati sa scrie – asa cum invatam si noi, in mod normal – cu toate ca drmul spre aceasta cunoastere este deosebit de dificil si impovarat cu obstacole. E mult mai usor sa le invatam pe bacterii cum sa foloseasca alfabetul Morse, compus din puncte si linii – mai ales ca avem deja punctele. La urma urmei, fiecare colonie e de fapt un punct. Patru puncte alaturate pe o axa formeaza o linie. Ce poate fi mai simplu ?

Acestea erau ideile si preocuparile lui R. Gulliver  – suficient de nebune pentru ca orice specialist ajuns aici cu lectura sa arunce cartea cat colo. Noi insa, nefiind specialisti, putem continua sa citim. R. Gulliver s-a hotarat sa faca din amplasarea de linii scurte pe agar o conditie de supravietuire.

cod_morse

Greutatea (dupa cum marturiseste autorul in capitolul 2) statea in inexistenta vreunei instructiuni in acest sens privitoare nu numai la oameni, dar chiar si la animale, care pot dobandi reflexe conditionate. In cazul nostru elevul nu are sistem nervos, membre, ochi, urechi sau simt tactil – nimic altceva decat o indemanare neobisnuita in schimbarile chimice. Stim doar ca aceasta indemanare e procesul sau vital. De aceea acest proces trebuie indreptat spre studiul caligrafiei  – procesul, nu bacteriile, deoarece nu vorbim despre indivizi sau specimene; trebuie instrit chiar codul genetic, deci trebuie atins acest cod, nu o bacterie anume.

Bacteriile nu se comporta inteligent, in vreme ce codul, carmaciul lor, le face capabile sa se adapteze la situatii complet noi, intalnite pentru prima oara in milioane de ani de asteptare. Numai pregatind conditii alese in asa fel incat singura tactica potrivita de supravietuire sa fie scrisul dinstinct vom pune codul in situatia de a fi obligat sa se descurce. Cele de mai sus transfera asupra experimentatorului intreaga dificultate a problemei, intrucat el este cel care trebuie sa creeze aceste conditii neobisnuite – neobisnite, deoarece nu au mai fost intalnite niciodata in decursul Evolutiei !

Descrierea experientelor ocupa restul capitolelor din  Eruntica, si este incredibil de plictisitoare din pricina pedanteriei, prolixitatii si continuei alternari a textului cu fotograme, tabele si grafice, toate concurand in a-l face greu de urmarit. Vom rezuma rapid aceste 260 de pagini. Inceputul a fost simplu. Pe agar se afla o singura colonie de bacili (E. coli), de patru ori mai mica decat litera  o. Comportarea acestei pete cenusii e vizualizata de un obiectiv conectat la un computer. In mod normal, colonia se extinde centrifug, in toate directiile; in cazul acesta insa, dezvoltarea e posibila numai de-a lungul unei axe, pentru ca orice miscare gresita declanseaza un proiector laser care ucide cu raze ultraviolete bacteria  „neascultatoare”. Situatia e similara cu cea descrisa initial cand pe agar apareau inscriptii din cauza imposibilitatii de reproducere a bacteriilor pe locurile umezite cu antibiotic. Singura diferenta este ca acum, bacteriile au voie sa se dezvolte doar in interiorul unei linii (inainte puteau trai numai in afara ei). autorul a repetat experienta de 45 000 de ori, folosind simultan doua mii de vase Petri si acelasi numar de senzori conectati in paralel la computer. Cheltuielile au fost considerabile, dar timpul consumat destul de mic, dat fiind ca o singura generatie de bacterii traieste intre zece si dousprezece minute. In doua din cele doua mii de vase mutatiile au produs un nou tip de bacil de colon (E. coli orthogenes), incapabil sa se dezvolte altfel decat in linii; acest nou tip acoperea agarul in chipul urmator: _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

Cresterea de-a lungul unei singure axe a devenit astfel proprietate ereditara a bacteriilor mutante. Inmultind acest tip, R. Gulliver a obtinut colonii in alte o mie de vase si, totodata, material nou pentru urmatorul stadiu al ortografiei bacteriene. Cu tipuri ce se dezvolta in puncte si linii alternante ( _ . _ . _ . _ . _ . _ . _ ) a atins limitele acestei faze de instruire. Bacteriile se comporta conform conditiei impuse, cu toate ca, in mod natural, ele inca nu scriau, ci doar produceau elemantele superficiale ale scrisului, lipsit de orice inteles. Capitolele 9, 10 si 11 explica modul cum a abordat autorul urmatorul pas, mai precis, cum le-a obligat pe  E. coli sa-l faca.

A gandit in felul urmator: bacteriile trebuie puse intr-o situatie la care sa raspunda printr-un comportament specific, iar acest comportament specific, la nivelul lor pur chimic, sa se transforme in semnale. De-a lungul a patru milioane de experiente, R. Gulliver a macerat, uscat pana la praf, prajit, topit, taiat, presat si paralizat catalitic miliarde de bacterii pentru a obtine in cele din urma un tip de E. coli care reactiona la pericol dispunandu-si coloniile astfel: …  …  …

bacterii 3

Litera s (in alfabetul Morse, trei puncte inseamna s) simbolizeaza stersul. Evident, bacteriile nu intelegeau inca nimic, dar numai aceasta dispunere a coloniilor le putea salva, deoarece atunci si numai atunci senzorul conectat la computer indeparta agentul letal (otrava puternica, raze ultraviolete etc.). Bacteriile care nu respectau dispunerea in grupe de cate trei puncte piereau pana la ultima; pe campl de lupta al agarului (si pe cel stiintific) ramaneau doar cele ce, datorita mutatiilor, dobandisera aceasta abilitate chimica. Bacteriile tot nu intelegea nimic, dar isi semnalau starea  –  „pericol mortal”  -,  fapt datorita caruia cele trei puncte au devenit cu adevarat un semn definitoriu pentru o anume situatie.

R. Gulliver avea deja posibilitatea de a obtine un tip care sa  „produca” semnale  S.O.S., dar a considerat acest pas total superfluu. A ales alta cale, invatand bacteriile cum sa diferentieze semnalele in functie de trasaturile caracteristice ale fiecarei amenintari. De exemplu, tipurile  E. coli loguativa 67 si E. coli philographica 213 puteau indeparta din habitatul lor oxigenul liber, care le era fatal, numai folosind semnalul: … _ _ _  ( s o, adica  „stres produs de oxigen”).

Autorul e eufemistic cand spune ca obtinerea de tipuri capabile sa-si semnalizeze cerintele s-a dovedit  „destul de dificila”. Obtinerea lui  E. coli numerativa, in stare sa indice cea mai convenabila concentratie de ioni de hidrogen (pH), i-a luat doi ani, in timp ce  Proteus calculons a inceput sa faca socoteli elementare dupa alti trei ani de experiente. N-a trecut de doi plus doi fac patru.

La urmatorul pas R. Gulliver si-a largit baza experientelor, predand Morse streptococilor si genococilor, dar acesti germeni s-au dovedit destul de putin inzestrati. A revenit la bacilul de colon. Specia 201 se distingea prin adaptabilitate mutationala; dadea formulari tot mai lungi, atat descrieri cat si cereri care indicau ceea ce deranja bacteriile sau nevoile lor nutritive. Continuand sa pastreze tipurile ce prezentau cele mai eficiente mutatii, a obtinut dupa unsprezece ani  E. coli eloquentissima, la aprinderea luminii in laborator, l-a intampinat scriind pe agar cuvintele  „good morning”.

Primul tip care a stapanit sintaxa Basic English-ului a fost  Proteus orator miriabilis 64; in schimb, chiar si dupa 21 000 de generatii,  E. coli eloquentissima a continuat sa faca erori de gramatica. Insa in momentul in care codul genetic al acestor bacterii a asimilat regulile gramaticale, semnalizarile Morse au devenit una din functiile lor vitale caracteristice; rezultatul a fost scrierea vestilor transmise de microbi. La inceput nu a fost deosebit de important. R. Gulliver voia sa puna bacteriilor cateva intrebari calauzitoare, dar comunicarea reciproca s-a dovedit imposibila. El explica fiasco-ul dupa cum urmeaza: nu bacteriile scriu, ci codul genetic scrie prin intermediul lor. Or, acest cod nu mosteneste trasaturi obtinute individual de catre indivizi particulari. Codul se exprima pe sine insusi si, cu toate ca produce formulari, nu e capabil sa si primeasca, la randu-i, altele.

bacterii 4

Acesta este un comportament mostenit, deoarece e intarit de lupta pentru supravietuire; mesajele emise de codul genetic, grupand coloniile de coli in semnale Morse, sunt logice, dar in acelasi timp prostesti, lucru ce poate fi foarte bine ilustrat de o reactie familiara a bacteriilor: cand produc penicilinaza pentru a inlatura efectul penicilinei, ele se comporta logic, dar in acelasi timp inconstient. Asadar, tipurile comunicative obtinute de R. Gulliver raman in continuare  „bacterii ordinare”, meritul experimentatorului fiind acela de a fi creat conditiile de implantare a elocintei in bagajul ereditar al mutatiilor.

Deci, bacteriile vorbesc, dar e imposibil sa le vorbim. Aceasta limitare e mai putin grava decat s-ar crede, deoarece exact din aceasta cauza a aparut, intre timp, acea proprietate lingvistica a germenilor ce sta la baza erunticii.

R. Gulliver n-o prevazuse catusi de putin; a descoperit-o accidental, in timpul unor noi experiente destinate producerii lui E. coli poetica.  Versurile scurte compuse de bacilii de colon erau extrem de banale si nepotrivite pentru recitare, fiindca  – din motive evidente –  bacteriile nu cunosteau nimic despre fonetica limbii engleze. Prin urmare, puteau stapani metrica versurilor, dar nu si regulile de rimare; poezia bacteriana n-a produs nimic in afara unui cuplet de tipul:  „Agar agar is my love as Were stated above”  („Agar agar e dragostea mea cu fuse spus mai sus”).

Dupa cum se mai intampla, norocul l-a ajutat pe Gulliver. Incercand sa imprime o mai mare elocinta bacteriilor, le-a variat hrana si le-a imersat in preparate chimice a caror compozitie  (nota bene) a pastrat-o secreta. Imediat au aparut formulari mai lungi. In cele din urma, la 27 noiembrie, dupa o noua mutatie, E. coli loquativa a inceput sa emita semnale de stres, desi nimic nu indica prezenta unor compusi letali in agar. Dar, in ziua urmatoare, la douazeci si noua de ore dupa alarma, o bucata de mortar a cazut din tavan peste masa de experiente, zdrobind toate vasele Petri aflate acolo. La inceput autorul a luat acest ciudat eveniment drept o coincidenta si, pentru a fi sigur, a elaborat un experiment de control care a dovedit ca premonitiile sunt o caracteristica a acestor bacterii. De acum, aceasta noua subfamilie  – Gulliveria coli prophetica –  prezicea cu suficienta acuratete viitorul, adica se putea adapta la orice schimbari nefavorabile ce-ar fi amenintat-o in urmatoarele douazeci si patru de ore. Autorul crede ca n-a descoperit ceva absolut nou, ci doar a regasit, din intamplare, urma unui mecanism primitiv, caracteristic ereditatii microbilor, care le permite sa contracareze cu succes tehnicile bactericide ale medicinei. Insa atat timp cat bacteriile raman mute, nu avem nici un indiciu privitor la existenta unui asemenea mecanism.

Suprema realizare a autorului a fost obtinerea lui Gulliveria coli prophetissima si Proteus delphicus recte miriabilis. Aceste tipuri prezic viitorul si in afara plajei de evenimente ce le afecteaza direct. R. Gulliver considera ca natura mecanismului care dirijeaza acest fenomen este pur fizica. Bacteriile isi dispun coloniile in puncte si linii deoarece aceasta procedura este deja o proprietate intrinseca a caracteristicilor lor profilactice; nu sunt vreun  „bacil Cassandra” sau  „Proteus profet” care s-ar exprima in legatura cu evenimentele viitoare. Exista pur si simplu anumite schimbari fizice, intr-o forma inca atat de embrionara si fina incat scapa oricaror alte mijloace de detectie si care exercita o influienta dobandita asupra metabolismului  – si implicit asupra chimismului –  acestori tipuri mutante. In acest caz, actiunea biochimica a lui  Gulliveria coli prophetissima poate fi asemuita cu un transmitator ce leaga diferite intervale spatio-temporale. Bacteriile nu sunt altceva decat niste receptori hipersensibili ai anumitor probabilitati. Viitorologia bacteriana a devenit, dupa cum se stie, o realitate, cu toate ca, in ceea ce priveste consecintele, ramane in esenta imprevizibila, deoarece dezvaluirea viitorului de catre bacterii nu poate fi controlata.

Zeus-virus

Uneori  Proteus miriabilis insira in Morse serii numerice despre care era foarte greu sa afli la ce se refereau. Odata a prezis cu jumatate de an inainte indicatia contorului de electricitate al laboratorului. Alta data a stiut cati pisoi va avea pisica vecinului. Evident, bacteriilor le sunt indiferente prezicerile; fata de transmisiile Morse se afla in aceeasi relatie ca si un receptor radio fata de semnalele emise. Putem intelege de ce prezic incidente vitale pentru ele; in schimb, sensibilitatea lor la alte categorii de evenimente ramane o enigma. S-ar putea sa-si fi dat seama de fisurarea tavanului datorita schimbarilor electrostatice din atmosfera laboratorului sau poate alte fenomene fizice au fost implicate. Autorul nu stie insa de ce transmit vesti privind, de exemplu, lumea de dupa 2050.

Urmatoarea lui sarcina a fost sa faca deosebirea dintre pseudologia bacteriana  – vorbarie goala – si prezicerile serioase. A reusit intr-un mod pe cat de ingenios, pe atat de simplu: a format  „rezerve de prognoza paralele”, numite eruntori bacterieni. O rezerva era alcatuita din cel putin saizeci de tipuri profetice de coli si Proteus. Daca fiecare din ele spunea ceva diferit, semnalul trebuia considerat inutil. Daca formularile coincideau, puteau fi facute prognoze. Puse in termostate sau in vase Petri diferite, bacteriile scriau in Morse un text identic sau foarte asemanator. De-a lungul a doi ani autorul a reunit  o antologie de viitorologie bacteriana si, cu prezentarea ei, si-a terminat munca.

Cele mai bune rezultate au fost obtinute cu tipurile  G. coli bibliographica si telecognitiva. Acestea erau produse de enzime cum ar fi futuraza plusquamperfectiva si excitina futurognostica. Prin intermediul actiunii acestor enzime au putut fi dobandite capacitati precognitive, chiar de tipuri coli, cum ar fi E. poetica, care nu erau capabile decat de compunerea unor versuri proaste. Oricum, activitatea prezicatoare a bacteriilor a fost si este foarte limitata. In primul rand, nu prezic direct evenimente, ci le transmit de parca ar fi continutul unei publicatii care se ocupa de aceste evenimente. In al doilea rand, sunt incapabile de concentrari prelungite; eficienta lor maxima este de aproape cinsprezece pagini de text. In al treilea rand, toate textele autorilor bacterieni se refera la perioada cuprinsa intre anii 2016 si 2089.

Acceptand explicarea acestor fenomene in diverse moduri, R. Gulliver propune si propria-i ipoteza. De acum in cincizeci de ani, pe locul laboratorului sau va fi inaltata o biblioteca publica. Pentru selectia aleatorie a volumelor de pe rafturi va fi folosit exclusiv codul bacterian. Acum nu exista nici volumele si nici biblioteca, dar, din dorinta de a intari verosimilitatea predictiilor bacteriilor, R. Gulliver si-a redactat testamentul, care obliga pe edilii orasului sa-i transforme locuinta in biblioteca. Nu se poate spune ca a fost impins la acest lucru de catre microbii sai, ci mai degraba invers; ei au fost cei care au prevazut, inainte de a fi scris, continutul testamentului sau.

R. Gulliver's house

Explicatia modului cum ar fi putut lua germenii cunostinta de cartile inexistente ale unei biblioteci inexistente este o problema ceva mai dificila. O indicatie ne e oferita de faptul ca viitorologia microbiana se restrange la fragmente de lucrari, mai precis la introducerile lor. Este ca si cum un factor necunoscut (radiatie ?) patrunde cartile inchise, radiografiindu-le; normal, primele pagini sunt mai usor de cercetat, cele ce urmeaza fiind ascunse de grosimea foilor care le preced. Aceste explicatii sunt departe de a fi precise. De altfel, Gulliver recunoaste ca e o deosebire mare intre caderea de ieri a mortarului si pozitionarea frazelor de pe paginile volumelor care vor fi publicate peste cincizeci de ani. Obiectiv pana la capat, autorul nu pretinde drepturi exclusive in ceea ce priveste bazele erunticii; dimpotriva, la sfarsitul cartii ii incurajeaza pe cititori sa-i continuie eforturile.

Aceasta carte rastoarna nu numai bacteriologia, ci si intreaga noastra conceptie despre lume. In prezenta introducere nu dorim sa emitem judecati asupra ei sau sa luam vreo pozitie in ceea ce priveste profetiile bacteriilor. Oricat de indoielnica ar fi valoarea erunticii, trebuie sa recunoastem: printre profetii istoriei, niciodata nu s-au aflat dusmani atat de periculosi  – si, in acelasi timp, atat de apropiati parteneri ai destinului nostru – precum microbii. Nu e lipsit de importanta sa amintim aici ca R. Gulliver nu mai este alaturi de noi. A murit la cateva luni de la aparitia cartii Eruntica, in vreme ce instruia in literatura microbiologica noi studenti, mai exact bacilul holerei. Conta pe competenta lor deoarece, dupa cum chiar numele o indica, bacilul virgula holeric se leaga, prin semnele de punctuatie, de corectitudinea stilistica. Sa ne inabusim zambetul de trista compasiune provocat de convingerea unei morti nedureroase, pentru ca, multumita ei, testamentul a capatat viata legala, iar fundatia bibliotecii contine deja piatra de temelie si, in acelasi timp, mormantul ciuva considerat astazi doar un excentric. Dar cine stie ce va deveni el maine ?

OCHII PANTEREI

ochii panterei

I. NU TOTI NEBUNII SE CASATORESC

Un barbat si o femeie – asa a fost de cand lumea – sedeau pe o banca rustica in dupa-amiaza tarzie. Barbatul era in floarea varstei, zvelt, oaches, cu aerul unui poet si tenul unui pirat, un gen de barbat care nu trece neobservat. Femeia era tanara, blonda, gratioasa, avand ceva  „sprintar” in infatisare si miscari. Purta o rochie cenusie, in tesatura careia se distingeau niste desene ciudate, intunecate. Putea trece drept o femeie frumoasa; nu-ti dadeai seama de la inceput, caci ochii iti acaparau toata atentia. Erau cenusiu-verzui, alungiti si ingusti, cu o cautatura ce nu se poate descrie. Puteai spune doar ca erau tulburatori. Cleopatra trebuie sa fi avut asemenea ochi.

Barbatul si femeia discutau.

– Da, spunea ea, te iubesc, D-zeu mi-e martor ! Dar sa ma casatoresc cu tine, nu. Nu pot, nu vreau.

– Irene, asa raspunzi mereu, dar niciodata nu mi-ai destainuit motivul. Am dreptul sa-l stiu, sa-l inteleg, sa-mi dovedesc taria de a-l infrunta, daca o voi avea; vreau sa aud motivul.

– Pentru ce te iubesc ?

Un zambet flutura pe chipul palid, scaldat in lacrimi al femeii. Replica nu-l amuza pe partenerul ei.

– Nu, nu exista un asemenea motiv. Te intreb de ce refuzi sa te casatoresti cu mine ? Am dreptul sa stiu. Trebuie sa stiu, vreau sa stiu !

Se ridicase si statea in fata ei cu mainile inclestate si fata incruntata, aratand aproape amenintator. Parea ca-i gata s-o sugrume pentru a afla ceea ce voia sa stie. Ea nu mai zambea; isi inaltase spre el o privire fixa si alba, golita de orice emotie sau sentiment. Si totusi era ceva in acea privire ce potoli inversunarea barbatului, facandu-l sa se cutremure.

– Chiar vrei sa stii ? intreba ea pe un ton melancolic, ce-i trecea privirea in sunet.

– Te rog… daca nu-ti cer prea mult.

Se parea ca acest zeu al creatiunii era dispus sa-i cedeze semenei sale o parte din imparatie.

– Bine, atunci am sa-ti spun: sunt nebuna.

Barbatul tresari, apoi o privi neincrezator, simtind ca e cazul sa rada. Din nou simtul umorului il parasi insa si, in ciuda scepticismului sau, se simti profund tulburat de ceea ce auzise. Convingerile si sentimentele noastre nu sunt intotdeauna in buna intelegere.

– Asa ar spune doctorii, continua femeia, eu gasesc ca-i mai curand vorba de un caz de  „posesiune”. Aseaza-te si asculta-mi povestea !

ochii panterei 2

Barbatul se aseza tacut langa ea, pe banca de la marginea drumului. In fata lor, dealurile de versantul rasaritean al vaii erau inrosite de razele apusului si linistea ce domnea pretutindeni vestea amurgul. Ceva din solemnitatea lui misterioasa patrunsese si-n sufletul barbatului. In universul spiritual, precum in cel material, exista semne si prevestiri ale noptii. Rareori intalnindu-i privirea si, ori de cate ori se intampla, fiind intens constient de spaima inexplicabila ce i-o provocau ochii ei, in ciuda farmecului lor felin, Jenner Branding asculta in tacere povestea Irenei Marlowe. Din respect pentru cititor, care ar putea fi neplacut impresionat de lipsa de mestesug a unui povestitor neexperimentat, autorul a preferat sa o redea in versiune proprie.

II. O CAMERA POATE FI PREA STRAMTA PENTRU TREI PERSOANE, CHIAR SI ATUNCI CAND UNA LIPSESTE

Intr-o casuta de lemn constand dintr-o singura camera, mobilata saracacios, o femeie sedea ghemuita la perete, strangandu-si copilul la piept. In jurul colibei, o padure deasa isi intindea hatisul pe o raza de cateva mile. era noapte si in camera domnea un intuneric de nepatruns; nici un ochi omenesc nu ar fi putut distinge femeia si copilul. Si, totusi, cei doi erau observati indeaproape, cu lacomie, cu vigilenta, cu o intensitate ce nu slabea nici o singura clipa; acesta e nucleul naratiunii noastre.

Charles Marlowe facea parte din acea clasa – stinsa acum in tara noastra – de padurari pionieri, care si-au aflat mediul propice in deserturile impadurite ce acopereau versantul rasaritean al Vaii Mississippi, de la Marile Lacuri pana la Golful Mexic. De mai bine de o suta de ani, acesti oameni si-au croit drum inspre vest, generatie dupa generatie, cu arma si securea, smulgand Naturii si salbaticilor sai copii cate un petec izolat de pamant arabil care, abia domesticit, trecea mai departe in mainile urmasilor, mai putin aventurosi, dar mai chibzuiti. In cele din urma, strapungand frontiera padurii, au iesit la camp deschis si au disparut, de parca i-ar fi inghitit o prapastie. Padurarul pionier nu mai exista; pionierul campiei, a carui sarcina, mult mai usoara, a fost aceea de a ocupa doua treimi din tara in timpul unei singure generatii, e o specie diferita, inferioara.

Pe Charles Marlowe il insotea in pustietate, impartasind cu el primejdiile, greutatile si privatiunile unei existente ciudate si aspre, sotia si copilul, carora, in spiritul clasei sale, ce facea din valorile casnice o religie, le era profund atasat. Femeia era inca destul de tanara pentru a fi atragatoare si prea neobisnuita cu izolarea cumplita a vietii sale, pentru a fi vesela. Dar, desi o frustrase de dreptul la o fericire pe care nu i-o puteau aduce simplele satisfactii ale traiului in mijlocul padurii. Cerul nu fusese vitreg cu ea. Sumarele datorii gospodaresti, copilul, barbatul si cateva carti sentimentale pe care le avea ii umpleau indeajuns viata.

ochii panterei 3

Intr-o dimineata, pe la mijlocul verii, Marlowe isi desprinse pusca de pe perete, aratand ca intentiona sa plece la vanatoare.

– Avem destula carne, ii spuse femeia, te rog, nu pleca azi de acasa. Am visat azi-noapte, o, ce vis ingrozitor !  Nu mi-l pot aminti bine, dar sunt convinsa ca, daca pleci, se va adeveri.

Trebuie sa spunem, cu parere de rau, ca Marlowe a primit solemna prevestire cu mai putina gravitate decat cerea natura ei misterioasa. De fapt, a ras.

– Incearca sa-ti amintesti, spuse el. Poate ai visat ca Baby si-a pierdut darul vorbirii.

Ideea-i fusese evident sugerata de faptul ca fetita, agatandu-se cu degetelele-i moi de poalele hainei sale de vanatoare, isi spunea si ea parerea printr-un gangurit entuziast, inspirat de chipiul din piele de raton al tatalui.

Femeia ceda. Lipsindu-i darul umorului, nu putea infrunta blanda lui ironie. Asadar, cu un sarut pentru mama si unul pentru fiica, barbatul iesi, inchizand pentru totdeauna usa fericirii sale.

Se inserase, dar el nu se intorsese inca. Femeia pregati cina si astepta. Apoi, culca fetita si-i canta incet, pana o adormi. Intre timp, focul din vatra, la care gatise, se stinsese si camera era luminata de o singura lumanare. O lua si o aseza in fereastra deschisa, ca un far si un bun sosit pentru vanator, daca se intampla sa vina din partea aceea. Zavorase cu grija usa impotriva fiarelor ce ar fi ales acea cale in loc de o fereastra deschisa – despre obiceiul animalelor de prada de a intra neinvitate in casa nu fusese prevenita -, desi, cu prevederea specifica femeilor, ea se gandise, probabil, la posibilitatea ca acestea sa intre pe horn.

Pe masura ce inainta in noapte, simtea cum o cuprinde nu nelinistea, ci un fel de toropeala, si, in cele din urma, isi odihni bratele pe pat, langa copil, lasandu-si capul pe ele. Lumanarea din fereastra arse pana la soclu, sfarai si palpai o clipa, apoi, se stinse neobservata, caci femeia dormea si visa.

In vis, se facea ca statea langa leaganul unui al doilea copil. Primul murise. La fel si tatal. Coliba din padure pierise, iar ea se afla acum intr-o casa straina. Aceasta avea usi grele de stejar, ce nu se deschideau niciodata, iar dincolo de ferestre erau bare de fier, infipte in zidurile groase de piatra, ca o masura de protectie impotriva incendiilor, cel putin asa credea ea. Lua cunostinta de toate acestea cu un sentiment de infinita autocompatimire, dar fara sa se mire – o emotie absenta in vise. Nu putea vedea copilul din leagan, acoperit cu o paturica, pe care ceva o impiedica s-o dea la o parte. Incumetandu-se totusi s-o faca, descoperi fata unui animal salbatic. Sub socul teribilei descoperiri, femeia se trezi, tremurand din tot trupul in intunericul colibei sale din padure.

ochii panterei 4

Recapatandu-si simtul realitatii inconjuratoare, bajbai dupa trupul fetitei, care nu era un vis, si se asigura dupa respiratia-i linistita ca totul era in ordine. Nu se putu stapani sa nu-si treaca usor mana peste fetisoara ei. Apoi, sub actiunea unui impuls nelamurit, se ridica si-si lua in brate copilul adormit, strangandu-l la piept. Patutul copilului avea capul spre unul din pereti, de care se rezema acum femeia, intorcandu-se. Ridicandu-si privirea, vazu doua puncte de foc strapungand intunericul cu o lucire rosie verzuie. Crezu ca era vorba de doi taciuni din vatra, dar odata ce-si recapata simtul de orientare, o napadi constiinta nelinistitoare a faptului ca luminile nu se aflau in acea parte a camerei, ci mult mai sus, aproape la nivelul ochilor, al propriilor sai ochi. Erau ochii unei pantere.

Fiara se afla in dreptul ferestrei deschise, la o distanta de nici cinci pasi. Nu se vedeau decat acei ochi teribili, dar la mijlocul tumultului sau sufletesc, dezlantuit de intelegerea situatiei in care se gasea, ea intuia vag ca fiara statea pe picioarele dinapoi, sprijinindu-se cu labele pe pervazul ferestrei. Pozitia semnifica o intentie malefica – nu doar satisfacerea unei curiozitati pasive. Constiinta acelei atitudini sporea amenintarea celor doi ochi cumpliti, in care se topeau deopotriva toata taria si curajul sau. Sub tirul mut al acelei priviri cercetatoare, se cutremura, simtind ca i se face rau. Genunchii i se inmuiara si, straduindu-se involuntar sa evite orice miscare brusca, ce ar fi putut asmuti fiara asupra sa, se lasa incetisor sa lunece pe podea, ghemuindu-se la perete si incercand sa-si apere copilasul cu trupul ei tremurator, dar fara sa-si intoarca privirea de la cele doua sfere luminoase ce-o ucideau. Nici o clipa gandul la barbatul ei nu-i traversa agonia – nici cea mai vaga speranta de salvare nu-i slabea incordarea. Capacitatile sale de gandire si simtire erau reduse la o singura senzatie: groaza de a simti saltul animalului, greutatea trupului sau, loviturile labelor uriase, ferocitatea coltilor ce-i sfasiau beregata si-i sfartecau copilul. Muta si teapana, isi astepta sfarsitul in clipe ce se lungeau cat ore, ani, secole, si ochii aceia dracesti pandeau in continuare… pandeau… pandeau…

Intorcandu-se acasa noaptea tarziu, cu un cerb pe umeri, Charles Marlowe incerca usa. Era incuiata. Ciocani, dar nu primi nici un raspuns. Lasa jos cerbul si se duse la geam. Cand dadu coltul casei, i se paru ca aude niste pasi furisati si un fosnet in tufisurile din apropiere, dar zgomotele fusesera prea slabe chiar si pentru urechea sa experimentata, asa ca nu avea certitudinea ca le auzise cu adevarat. Apropiindu-se de fereastra, fu uimit s-o gaseasca deschisa. Isi trecu un picior peste pervaz si sari inauntru. Camera era cufundata in tacere si in intuneric.

ochii panterei 6

Merse pe bajbaite pana la camin, scapara un chibrit si aprinse o lumanare. Privi apoi in jur. O vazu pe sotia sa ghemuita langa perete, strangand in brate copilul. Se repezi spre ea. Femeia se ridica si izbucni intr-un hohot lung, mecanic, lipsit de emotie sau de sens, acel ras ce seamana cu zornaitul unui lant. Fara sa-si dea prea bine seama ce face, barbatul intinse bratele. Femeia depuse in ele copilul. Era mort – sufocat de imbratisarea proprieisale mame !

III. TEORIA APARARII

Asa s-au petrecut lucrurile intr-o noapte, intr-o padure, dar povestea Irenei Marlowe nu cuprindea toate detaliile intamplarii, caci nu le cunostea. Cand a sfarsit, soarele coborase dincolo de orizont si lungul amurg al verii se adancea in scorburile pamantului.

Brading ramase tacut cateva clipe, asteptand o continuare a povestirii, care sa explice legatura sa cu discutia ce-o precedase. Povestitoarea era insa la fel de tacuta ca si el. Isi intoarse fata, iar mainile i se inclestau spasmodic in poala, intr-un chip ce sugera o forta independenta de vointa sa.

– E o poveste cutremuratoare, intr-adevar, spuse Branding, in cele din urma, dar tot nu inteleg. Stiu ca ii spui tata lui Charles Marlowe. Am vazut, sau mi s-a parut ca el arata imbatranit inainte de vreme, zdrobit de o mare suferinta. Dar, scuza-ma, spui ca tu… ca tu…

– Ca sunt nebuna, raspunse fata, fara nici o tresarire a capului sau a trupului.

– Dar, Irene, spuneai – te rog, iubito, nu-ti intoarce privirea de la mine – spuneai ca acel copil era mort, nu dement.

– Acela, dar eu sunt al doilea. M-am nascut trei luni mai tarziu. Cerul s-a indurat de mama, ingaduindu-i sa-si dea viata, aducandu-ma pe lume.

Brading tacu din nou; era usor ametit si nu putea gandi pe loc ce se cuvenea sa spuna. Fata nu-si intoarse fata spre el. Nestiind ce sa faca, incerca instinctiv sa-i apuce mainile ce se framantau in poala, dar ceva – nu putea spune ce – il opri. Isi aminti apoi vag ca niciodata nu dorise cu adevarat sa-i ia mana.

– Este oare posibil, continua ea, ca o fiinta nascuta in asemenea imprejurari sa fie ca toti ceilalti, sa fie sanatoasa la minte ?

Branding nu raspunse; o idee noua ii rasarise in gand – ceea ce un om de stiinta ar numi o ipoteza; o prezumtie de detectiv, o teorie. Ar fi aruncat mai multa lumina, fie si una lugubra, asupra sanatatii ei mintale, caci propriile ei afirmatii nu reusisera sa-i risipeasca indoiala.

ochii panterei 7b

– Irene, iubito, spune-mi – te rog sa nu te superi – dar spunemi…

– Ti-am spus, il intrerupse ea, vorbind cu o sinceritate patimasa, ti-am spus deja ca nu ne putem casatori, ce altceva mai e de spus ?

Mai inainte s-o poata opri, ea sarise de pa banca si, fara vreun cuvant sau vreo privire, lunecase printre copaci, indepartandu-se spre casa tatalui ei. Brading se ridicase pentru a o retine, dar ramase locului, urmarind-o in tacere pana ce fata disparu in intuneric. Deodata tresari, de parca l-ar fi strapuns un glonte. Pe chipi se asternu o expresie de spaima si uimire: in intunericul ce-o inghitise pe fata, intrezarise fulgerul unor ochi stralucitori !

Statu o clipa ametit si nehotarat, apoi se repezi dupa ea, in padure, strigand: Irene, atentie ! Pantera ! Pantera !

Strabatu in goana liziera padurii si ajunse in luminis. Apuca sa vada fusta cenusie a fetei disparand pe usa colibei. Nu se zarea nici o pantera.

(Adaptare dupa Ambrose Bierce,  Ochii panterei [fragment])

IEDERA

iedera 11

La vreo trei mile de oraselul Norton, statul Missouri, pe drumul ce duce la Maysville, se inalta o casa veche, ce apartinuse ultima oara unei familii numita Harding. Din 1886, nu a mai locuit nimeni in ea si, dupa toate probabilitatile, nici nu va mai locui cineva vreodata. Timpul si antipatia vecinilor au facut din ea un fel de ruina pitoreasca. Trecatorul care nu-i cunoaste povestea nu are motive s-o includa in categoria  „caselor bantuite”, desi de aceasta nedorita faima are parte in tot tinutul. Ii lipsesc geamurile si usile, acoperisul e spart in mai multe locuri si, ramasa nevopsita, sindrila a capatat o nuanta de un cenusiu sumbru. Si, totusi, aceste indubitabile semne ale supranaturalului sunt estompate in parte, de frunzisul bogat al unei uriase plante agatatoare ce acopera intreaga constructie. Planta, dintr-o specie pe care nici un botanist nu a fost in stare sa o identifice, joaca un rol important in istoria casei.

Familia Harding era alcatuita din Robert Harding, sotia sa, Matilda, domnisoara Julia Went, sora acesteia, si doi copii mici. Robert Harding era un barbat tacut si ursuz, care nu-si facuse nici un prieten printre vecini si nici nu parea dornic de asa ceva. Avea in jur de patruzeci de ani, era un ins chibzuit, muncitor; isi castiga existenta de pe urma micii ferme, napadita acum de tufe si rugi de mure. El si cumnata sa erau oarecum ostracizati de vecini, care gaseau ca sunt vazuti prea des impreuna  – cea ce nu era neaparat o vina, caci purtarea lor in asemenea ocazii nu era de natura sa dea nastere la banuieli. Codul moral al celor din Missouri este insa foarte sever.

Doamna Harding era o femeie blajina, cu ochi tristi, si infirma: ii lisea piciorul stang.

Intr-o vreme, era in 1884, se auzi ca doamna Harding a plecat sa-si viziteze mama, in Iowa. Cel putin asa raspunsese sotul ei celor curiosi, iar felul in care o spusese nu incurajase si alte intrebari. Sotia sa nu s-a mai intors. Doi ani mai tarziu, fara sa-si vanda ferma sau avutul si fara sa angajeze un agent care sa aiba grija de ele, sau fara sa-si ia cu el bunurile casnice, Harding a parasit localitatea, impreuna cu restul familiei. Nimeni nu stia incotro a plecat; nimanui nu-i pasa in vremea aceea. Cum era de asteptat, tot ceea ce putea fi luat disparu curand si casa parasita deveni o casa  „bantuita”. Intr-o seara de vara, patru sau cinci ani mai tarziu, pastorul J. Gruber din Norton si un avocat din Maysville, pe nume Hyatt, s-au intalnit calare in fata fostei locuinte a familiei Harding. Avand de discutat niste afaceri, cei doi legara caii si se dusera sa stea de vorba pe veranda casei. Unul din ei aminti in gluma de sumbrul renume al locului, dar remarca fu repede uitata si trecura la treburile ce le aveau de hotarat, taifasuind pana pe inserate. Era o seara calda si apasatoare, cu un aer statut.

Deodata ceva ii facu sa tresara uimiti: o lunga planta agatatoare, ce acoperea pe jumatate fatada casei si ale carei brate atarnau deasupra verandei, incepu sa se agite cu zgomot, scuturandu-si violent tulpina si frunzisul.

– Vine furtuna ! exclama Hyatt.

Gruber nu raspunse nimic, ci, in tacere, ii atrase atentia asupra copacilor din jur, al caror frunzis era nemiscat.

ivy-on-the-wall

Chiar si varfurile ascutite ale crengilor ce se profilau distinct pe bolta senina erau nemiscate. Cei doi coborara in graba treptele spre ceea ce fusese o pajiste si-si ridicara privirile spre planta pe care o puteau vedea acum in intregime. Continua sa se framante salbatic, desi fara nici un motiv aparent.

– Sa plecam, spuse pastorul. Si au plecat. Uitand ca mergeau in directii opuse, cei doi calarira mai departe impreuna pana la Norton, unde povestira strania intamplare unor prieteni discreti.

In seara urmatoare, cam pe la aceeasi ora, se aflau din nou pe veranda casei Harding, insotiti, de data asta, de alti doi barbati, ale caror nume nu s-au pastrat. Misteriosul fenomen se petrecu din nou. Sub privirile lor, iedera se convulsiona puternic de la radacina pana in varf si toti laolalta nu reusira sa-i imobilizeze tulpina. Dupa o ora, se retrasera cu nimic mai luminati decat venisera.

In scurt timp, ciudatenia starni curiozitatea intregului tinut. Zi si noapte se adunau acolo o multime de  spectatori  „cautand un semn”. Nimeni nu parea sa-l fi aflat, dar atat de respectabili erau martorii mentionati, incat nimeni nu punea la indoiala  „fenomenul” descris de ei.

Dintr-o fericita inspiratie sau in scop pur distructiv, cineva – nu se stie cine anume – veni intr-o zi cu propunerea de a se degropa iedera si, dupa multa chibzuinta, hotarara s-o faca. nu gasira decat o radacina si, totusi, ce ciudatenie !

De la baza tulpinii, pe o distanta de un metru jumatate – doi metri, radacina se afunda drept, strabatand un pamant afanat, friabil. Apoi se ramifica intr-o multime de radacinute, fibre si falimente, impletite intr-un chip cat se poate de curios.

Dupa ce le scuturara de pamant, in fata lor se arata o forma cu totul neobisnuita. Ramificatiile firisoarelor incolacite si rasucite alcatuiau o tesatura compacta, prezentand, in forma si marime o uimitoare asemanare cu trupul omenesc. Avea cap, trunchi si membre, pana si degetele de la maini si picioare se conturau cu claritate. Multi sustineau chiar ca dispunerea fibrelor in masa globulara ce reprezenta capul sugera in modul sau grotesc o fata de om. Silueta era orizontala. Radacini mai mici incepusera sa se uneasca pe piept. Asemanarea cu forma omeneasca era imperfecta. La vreo douazeci si cinci de centimetri sub unul din genunchi, firisoarele ce alcatuiau piciorul se rasuceau inapoi.

Figurii ii lipsea piciorul stang.

Concluzia era batatoare la ochi. In agitatia ce se starni in urma uimitoarei descoperiri, diverse actiuni fura propuse, dar abandonate din lipsa celor capabili sa le infaptuiasca.Seriful puse capat disputelor, ordonand in calitate de custode legal al proprietatii abandonate sa fie scoasa radacina si sa se astupe groapa la loc.

Investigatiile ulterioare au adus la lumina un fapt deosebit de semnificativ: doamna Harding nu-si vizitase niciodata rudele din Iowa, care nici nu stiau ca ea ar fi intentionat s-o faca.

Despre Robert Harding si restul familiei nu se mai stie nimic. Casa isi pastreaza proasta reputatie, in schimb, iedera replantata e cea mai cuminte si mai inofensiva planta, la adapostul careia sa-si poata petrece o noapte placuta orice persoana cu nervii slabi, in timp ce greierii isi deapana destainuirile imemoriale, iar din departare, ii aproba randunica de noapte.

(Traducere de Maria-Ana Tupan)

Serial: GALLA – ultimul episod

GALLA de CTP 1epu

Vazu atunci si auzi multe lucruri interesante, inainte de a intra in vederile autoritatilor. Iar dupa aceea avu parte de altele si mai interesante.

Cand, dupa cinci ani de recluziune, fu eliberat, constata ca decorul se schimbase iarasi. Dictatura, fosta Democratia colt cu Libertatii, esuase dulceag intr-un Despotism Luminat. Matheus avea 27 de ani si nu stia ce sa faca cu ei. Primi pe neasteptate o oferta de intrare in Ghilda Facatorilor. Postul era de Facator Gradul 4, deci nu prea grozav, dar pentru Matheus era inexplicabila aceasta favoare a Sortii, avand in vedere dificultatea cu care se patrundea in Ghilda. Ar fi putut deveni explicabila daca Matheus s-ar fi gandit nu la o favoare a Sortii, ci la un bobarnac al Destinului.

De aici incolo totul tine de Istoria Artei pe GALLA. Cine n-a vazut, auzit si simtit pana in adancul sufletului  „Chipul fiarei”, „Dragoste si moarte”, „Infrangerea”, „Roza infernului”, „Confidenta”, „Pasageri”. Chiar si productiile mai firave, datand din perioadele de respiro ale inegalabilului Facator Matheus Torm, au un farmec cu totul aparte.

Cea mai controversata creatie a sa este desigur  „Kollodoc”. Ea apartine ultimei perioade fertile din creatia lui Torm, intrerupta de lungi intervale de apatie din care nu-l mai scoteau decat doze masive de haloxin. Faptele se petrec intr-o societate imaginara, pe o planeta imaginara, intr-un timp neprecizat. In interiorul acestei societati subzista o organizatie secreta care se ocupa de milenii cu fabricarea Artei. Asta nu inseamna ca vreunul din membrii ei produce efectiv vreun strop de Arta.

GALLA 7

Nu, in schimb sunt cu totii niste excelenti cunoscatori, ii miros prezenta de la mare distanta. Ca urmare, ei selecteaza copiii foarte dotati si au grija sa dirijeze cursul vietii acestora, indreptandu-i spre producerea de capodopere. Se sugereaza ca aceasta Cabala este atat de puternica incat isi permite sa manevreze chiar si evolutia politica a societatii, numai si numai pentru a-i oferi viitorului geniu un material existential autentic si zguduitor. Atunci cand se considera ca dezechilibrul spiritual al eroului este suficient, i se da posibilitatea sa creeze si este lasat sa evolueze relativ liber. Organizatia nu mai intervine decat pentru a colecta si conserva produsele artistice ale acestuia si, in final, pentru a-l aproviziona cu droguri.

Titlul se justifica in secventa finala, Kollodocul este o specie de pasari aiurite, cu penajul splendid, des intalnita in gradinile zoologice de pe Galla. Daca i se smulg penele, din Kollodoc ramane un trupusor firav si gretos, ca un sobolan jupuit. Pe o scena imensa, zeci de astfel de kollodoci, asezati pe socluri inalte, purpurii, canta.

In mod normal, kollodocul are un glas destul de obisnuit; daca insa i se provoaca durere intr-un fel sau altul, trilurile sale devin sfasietor de frumoase, de neatins pentru vocea umana sau sintetizatoare. Intr-o imagine plan-detaliu se pot vedea chingile subtiri care obliga pasaroii la atitudini martiale, precum si acele minuscule care i se infig in carne cu o frecventa bine determinata, in punctele alese cu grija.

GALLA 8

Sincron cu acele, actioneaza mici cleme metalice care blocheaza si elibereaza pliscurile la momentul potrivit; totul este coordonat de un computer si rezultatul e o melodie inegalabila, de neuitat.

Controversa principala s-a ivit in legatura cu necesitatea suferintei si, in general, a experientelor de tot felul, care sa contorsioneze viata si sa genereze opera unui Facator. „Ar fi foarte trist”, afirma un critic cunoscut, „sa se poata face Arta numai datorita unor astfel de stimulari grosolane. Un Facator trebuie sa aiba ochii deschisi asupra durerii, cat si asupa bucuriei, nu sa sufere sau sa se bucure neaparat el insusi”, dupa care aducea in discutie cazul lui Maus Geller, a carui existenta serena si imbelsugata nu-l impiedicase sa fie un Facator de gadul I. In schimb, a fost aproape general acceptata ideea autorului ca suport mizer si dispensabil al Operei, mai ales dupa ce Matheus Torm s-a spanzurat, asistat  de un domn inalt si dezinteesat, intr-o camera sordida de la periferia Krestului. Binevenita si obscura sa moarte a aruncat o ultima crepusculara si fascinanta lumina asupra unei Opere aflate deja printre legendele Gallei.

GALLA [2]

GALLA de CTP ep 2

In actul invatarii se pot deosebi mai multe categorii umane, uneori suprapuse:

Categoria A  – subiectul uman nu poate depasi un anumit prag de abstractizare, 2+3=5 e ceva familiar si chiar placut, ?+3=5 e o intortochiere totusi obositoare, a+b=c totul devine confuz si strain, axb=c, unde x reprezinta o lege de compozitie oarecare, este ceva de-a dreptul dusmanos. Exemplul e structural valabil, desi mai putin vizibil, in asimilarea oricarei discipline, nu numai in matematica. De cele mai multe ori, subiectul munceste mult si inutil, presat de insistentele familiei, reusind doar sa memoreze niste pattern-uri vizuale sau auditive. Aceste pattern-uri se pot dovedi foarte persistente, subiectul mentionandu-le respectuos si complet anapoda in decursul existentei sale. De retinut deci respectul profund al subiectului pentru ceea ce nu pricepe.

Categoria B – subiectul e dominat de o viziune pragmatica. Invata propulsat de ideea utilitatii sociale a cunostintelor dobandite. Inclina de obicei spre stiintele pozitive. A mostenit din familie cunoscuta asertiune  „ai carte, ai parte”, cu nimic mai adevarata sau falsa decat stravechea  „fericiti cei saraci cu duhul…”  Odata atins statutul social dorit, volumul de cunostinte acumulat ca un rau necesar paraseste automat si aproape in totalitate creierul subiectului, ramanand doar strictul necesar sustinerii unei conversatii mondene. Pe locul ramas liber se pot dezvolta acum realele aptitudini pentru intriga si arivism. Tot ce nu intelege, subiectul dispretuieste pana la ura.

Categoria C – aici mobilul asimilarii de informatie este snobismul. Sa facem mai intai o necesara precizare: snobismul e de doua feluri. Avem mai intai snobul fatis, obstructionist, miserupist. De o parte noi, cei cu sange albastru, maro sau oliv si maini foarte fine, de cealalta voi, plebeii, butucanosii, ordinari si confundabili. Mult mai sofisticata si deci mai greu de detectat este categoria snobului democrat, uneori chiar filantrop. El este excesiv de familiar si protector cu toti, are predispozitii misionare, viseaza sa lumineze masele, se simte chemat sa conduca gloata confuza si neajutorata spre un tel pe care ea nu si-l poate nici macar propune. Se poate identifica pana la sacrificiu cu cel ce vrea sa para ca este, pastrand insa in adancul sufletului un dispret aproape inconstient fata de cei pentru care s-a jertfit.

GALLA 4

Snobul este specialist in asaltarea redutelor parasite, glorificand cu entuziasm si gesturi largi personalitati cu o reputatie bine consolidata de multa vreme, ca si cum acestia taman de pledoaria lui ar avea nevoie ca sa nu se prabuseasca de pe socluri. Emite judecati de valoare nete, cu fermitate de taxonom: „ala e un geniu… ala, un ageamiu…”

Categoria D – se caracterizeaza prin absenta mobilului. Asimilarea informationala are asupra subiectului efectul unui drog. Ca orice toxicoman, se indeparteaza progresiv de realitate. Stie tot si totul il intereseaza. Un singur lucru nu stie sau a uitat: sa traiasca. Acestei categorii ii apartinea Matheus, categorie blestemata, pentru care a afla nu reprezinta o obligatie, un sport, o ocupatie nobila, un joc, sau un mijloc de a avansa social, ci pur si simplu o necesitate fiziologica. Elevii de felul acesta sunt in general mediocri, cu rare si neasteptate sclipiri, incapabili sa se axeze eficient si la timp asupra unor domenii precis delimitate.

Cu putin inainte de a implini 16 ani, facu o vizita la spitalul unde era internata maica-sa pentru una din desele-i crize de nervi. Sa precizam ca pe Galla fusesera de mult eradicate toate bolile, cu exceptia celor psihice, care erau in plina inflorire. Manat de curiozitatea-i bolnava, Matheus reusi sa patrunda intr-un coridor in care intrarea ii fusese interzisa atat vizual, cat si verbal de catre computerul coordonator. Coridorul dadea intr-o sala cu mese albe si cu sertare multe si mari. Trase nu fara oarecare efort un astfel de sertar si descoperi un chip verde-cenusiu de barbat.  Trase apoi toate sertarele, etaland mortii ca pe un set de fotografii, si ramase uitandu-se la chipurile verzi-cenusii, galben-cenusii, negru-cenusii, pana cand sosi cineva din personalul uman si il lua de acolo.

GALLA 5

La 18 ani se indragosti nebuneste (iata un pleonasm perfect) de o fata de varsta lui. Vreme de cateva luni, cei doi strabatura umar la umar noptile Krestului, sub constelatiile cerului de vara al planetei. Totul i se parea fara importanta in fata nesfarsitei fericiri care il astepta alaturi de ea. Asta dura pana in ziua in care un vehicul greu, aflat in plina viteza, o facu terci pe fata in timp ce alergau unul spre celalalt. Eveniment cu o probabilitate sub unu la un milion in conditiile de securitate a traficului din Krest.

Soarta – l-au consolat toti – neintrevazand, nici n-ar fi avut cum, reperele de otel ale Destinului lui Matheus Torm.

O vreme disparu din oras, pierzandu-se in triburile de marginali care traiau la periferie, in rezervatii detehnologizate. Trai aici aproape un an, o viata nesigura, presarata cu intamplari neobisnuite. Cand reveni, murdar si pletos, gasi Krestul gemand sub Dictatura. Inainte de autoexilul lui, aici domnea o Democratie suficient de toleranta si corupta, intre timp insa, niste domni inalti si dezinteresati, printre care Matheus ar fi putut, poate, gasi vechi cunostinte, o transformasera intr-o Dictatura de Fier.